Svetlana Pallady, doctor în lingvistică „IN MEMORIAM: PANAIT ISTRATI”


File de călătorie
(De la autor: Ca azi, în această zi luminoasă de aprilie, se stingea Panait Istrati, acum 84 de ani, în cea mai mare suferinţă, de tuberculoză. 
Vă propun aceste file de călătorie, scrise în îndepărtatul 1998. Eu am fost una din mulţiii care, o dată muşcaţi de patima istraiană, am plecat în căutarea lui, devenind şi noi, mai puţin poate, dar totuşi, aventurieri şi pribegi prin lumea mare…dar despre asta altă dată, căci e mult de povestit cum eu, simplă profesoară de limba franceză, cu patru copii mici, lăsam acum 20 de ani, casă-masă să merg pe urmele lui Istrai la Băila, la Bucureşti, la Paris, în Franta, unde şi azi sunt, în căutarea mirajului fericiriii.)
…După o lungă călătorie spre sud, stepa Bugeacului perindîndu-se cu peizajele ei dezolante ale cîmpiilor pîrjolite de arşiţa veriii incandescente, ajung, în sfîrşit, la Brăila, care se întinde sub formă de evantai pe malurile bătrînei Dunări. E oraşul natal al lui Panait Istrati, născut la 11 august 1884 şi mort la Bucureşti în 16 aprilie 1935. Istrati, scriitor român (de expresie franceză, cum ades e notat în biografia sa), acest Gorkii balcanic, vorba lui Romain Rolland, şi-a început aici, la Brăila, Sorbona sa, « citind, hoinărind, şi mai ales cercetînd marea carte a vieţii – inima omenească ».
Brăila este un oras vechi, fostă raia turcească, port la Dunăre, pe timpurile lui Istrati, unul din cele mai importante porturi din România; majoritatea edificiilor poartă amprenta timpurilor demult apuse, cu străzi pavate, unde fiecare piatră emană istorie. Brăila era un oraş cosmopolit, diferite etnii trăiau în bună înţelegere şi armonie, oraşul fiind centrul spiritual al creștinilor din teritoriile ocupate de turci, cu cartiere de lipoveni, turci, greci, care veniseră de peste mări şi ţări să facă comerţ în acest benefic colţ de rai, port la Dunăre cu aşezare strategică şi comercială inegalabilă.
Chiar aproape de centrul oraşului, Casa colecţiilor de artă m-a întîmpinat maiestuos : o clădire veche cu două etaje, cu scări din marmoră şi coloane, un adevarat mic palat, fosta proprietate a unui grec bogat. Domnul Zamfir Bălan, care s-a oferit cu amabilitate să-mi fie ghid, este acel, sub egida căruia moştenirea istratiană devine cunoscută şi înţeleasa la justa ei valoare, fie că e vorba de muzeul « Panait Istrati », fie că e vorba de opera sa, pe care domnul Bălan a retiparit-o într-o editie bilingvă, traducător fiind însuşi P. Istrati. (Acei care nu-l cunosc pe Panait Istrati trebuie să stie că el a scris povestirile sale aproape excluziv în limba franceză, ca mai apoi să le traducă în română).
Am fost condusă prin ulicioarele înguste şi întortochiate ale Brăilei spre Grădina Publică, sau grădina Mare, cum î-i zic brăilenii. Chiar la intrare în gradină – bine cunoscuta casa Thuringer – loc unde Panait Istrati a fost băiat de alergătură, iar mama Joiţa- spălătoreasă. Azi în această clădire se află Oficiul fortelor de muncă : o casă cu două etaje, masivă, frumoasă, portocalie (ca mai toate edificiile vechi din oras), arată aşa, cum a vazut-o P.Istrati. Dupa falimentul familei Thuringer casa a fost cumpărată de un medic militar, care prin 1946, cînd cu arestările în masă, fiind acuzat că deţine legături cu America printr-un simplu aparat de radio, a fost arestat împreună cu soţia şi copiii. Fata cea mai mare a fost luată cum era, în halat, iar în buzunarul de la halat era cheia de la poarta de la intrare. O poarta din fier forjat, care azi pare că e nu a fost atinsă de aripa timpului. Ei bine, închipuiti-vă, că acu cîţiva ani în urmă, vine la domnul Bălan o doamnă în vîrstă cu cheea ceea pe care o păstrase atîtea ani. Şi culmea, cheiea a venit la lacătul de la intrare, punîndu-se astfel capăt controverselor despre casa Thuringer. Mulţi afirmau că casa ar fi edificiul veci, nu casa despre care vorbeste Istrati în volumul Casa Thuringer. Cheiea adusă a confirmat presupunerile domnului Bălan, care a fost acel care a luat textul istratian şi a mers sa-l confrunte cu realitatea, punîndu-le pe toate cap la cap.
Casa Memorială Panait Istrati se află în Grădina Mare, e casa fostului gradinar ( !), o casă mare, spaţioasă, amenajată ca muzeu. Din păcate dupa cutremurul din 90 o parte din vitrine s-a stricat, clădirea a fost avariată. O comisie de ingineri a interzis accesul vizitatorilor. Azi Casa Memorială se deschide doar celor mai interesaţi – cercetători, oameni de cultură, preocupaţi de opera lui Panait Istrati. În rîndul de sus fotografii cu peregrinările scriitorului : începînd cu Brăila de altă dată, vederi din Cairo, Alexandria, ca treptat să se treacă la Nice, Marseille şi Paris.
În vitrine – manuscrise, obiecte personale, ochelari, cîteva pipe, un aparat de făcut ţigari, fotografia mamei Joiţa şi o cană pe care Panait Istrati a păstrat-o fiindu-i dragă, luînd-o cu sine în lungile sale pribegii. În altă vitrină – o copie a unui tabel şcolar al lui Istrati cu note : la citit 10, la compunere-9, la caligrafie – 6 ( !), el, care avea un scris atît de citeţ şi îgrijit !
Într-o vitrină aparte, binecunoscutul Dicţionar Universal a lui Lazăr Săineanu, dar primit de la « căpitanul » Mavromati, unde Adrian Zografi (un alter ego al lui Istrati), descoperea lumea magică a cuvîntului : « Fiecare pagină cuprindea o lume de cunoştinţe ; fiecare cuvînt căutat îmi deschidea o lume de cunoştinţe (…). Uitam de lume şi de ticăloşiile ei şi alunecam de la un cuvînt la altul, de la o ştiinţa la alta (…), mă îndopam în chip inconştient şi nu ajungeam să mă mai satur ». (La stăpîn, în Chira Chiralina, ed. Minerva, Bucuresti, 1982 p. 383-385)
Peste tot, fotografii cu Istrati : Istrati şi Sadoveanu, Istrati din timpul răscoalei din docurile Brăilei, Istrati şi prietenul său Ionescu… În odaia din stînga un interior cu mobilierul apartamentului lui Istrati din Bucureşti – o masă cu scaune, dulapuri grele, toate din lemn masiv negru. O pereche de pantofi făcuti de prietenul său, cizmarul Ionescu de la Paris, în subsolul căruia au fost plăzmuite primele povestiri ale lui Istrati, un geamantan vechi.
La intrare putem vedea o expozitie de cărţi : Pagini de corespondenţa, ed. Porto-Franco, Galaţi, 1903, şi restul apărute la Brăila – Chira Chiralina (1994), Povestirile lui Adran Zografi (1995), P.Istrati- omul care nu aderă la nimic. Doumente din Rusia sovietica, 1996, Copilăria lui Adrian Zografi (1996), Ţaţa Minca (1997).
Aceste volume au apărut la editura « ISTROS » a Muzeului Brăilei prin strădaniile domnului Z. Bălan şi a colaboratorilor săi. În lucru se află Casa Thuringer, care sperăm să apară în anul curent.
La ieşirea din Casa Memorială « P.Istrati » ne înconjoara Grădina Publică, al carăui calificativ mai exact ar fi proaspătă – cu havuz în centru, cu iarbă de un verde-crud, e peste tot curat, linişte, împăcare ca pe vremurile lui Istrati : « Aleile Grădinii erau aproape pustii către cele doua porţi principale ; soarele crepuscular aurea nisipul, în vreme ce boschetele de liliac se scufundau în umbra serii, liliecii zburau de colo-colo, zăpăciti (…) (P.Istrati, Chira Chiralina, 1994, p. 3.)
Briza ce vine dinspre Dunăre îţi mîngîie plăcut pielea înfierbîtată de arşita verii. La terasa special amenajată, aşa ca pe vremuri, duminica mai cîta fanfara, iar serile, ca altă dată, perechi de îndragostiţi trec agale pe aleile adumbrite de falnicii copaci.
« Toate drumurile duc la Roma », zicea un întelept ; în Braila toate drumurile duc la Dunăre. Ciar şi aleile parcului îsi proptesc fruntea în parapetul de pe malurile Dunării, acea Dunăre care a fost dorul, visul, pasiunea lui Istrati.
De la acel zid deasupra malului Dunării poţi vedea tot ce este legat de marele rătăcitor. Chiar în faţă, la cîteva zeci de metri, – docurile cu magaziile şi depozitele sale însirate, aproape asa cum le vazuse micul Adrian Zografi, atîta doar ca nu mai există azi mulţimea de hamali, ce descărcau vagoanele cu cereale :
« În faţa unui depozit cu poarta căscată şi neagră, o mulţime înghesuită, nerăbdătoare, urla să fie primită la lucru (…). Dînd din coate cu putere şi înjurând năprasnic cei mai voinici se împingeau şi izbeau sa « apuce sacul », pe cînd cei piperniciţi se învîrteau neputincioşi, strigînd că stau demult fară lucru şi ca s-au săturat (…).(P. Istrati. Codin, Editura « ISTROS », Brăila, 19666, p.69)
În depărtare, în stînga – Comorovca – o mahala săracă, « vestită prin cuţitarii ei », « un fel de maidan tigănesc şi, totodată, singura mahala în care poliţia nu îndraznea nici o dată să pătrundă noaptea, (…) de jur – împrejur, se înşirau în neregulă casele mici cu faţadele văruite în galben, împroşcate cu noroi (…). Curţi desfundate, porţi şi garduri aplecate. ») (P.Istrati. Codin.pp.35-37).
Azi, desigur, Comorovca de altă dată nu mai există, o ceaţa nostalgică acoperă depărtările, iar gîndul te duce la timpurile cînd tînărul Panait abia păşea în viaţă, învăţînd de la Codin că « oamenii nu pot să iubească, oamenii nu stiu să facă dreptate ! Şi în acelaşi timp primind o lectie extraordinară de umanism, de adevărată frăţie barbătească.
Am parăsit, cu regret, Grădina Mare pentru a ne îndrepta în direcţia opusă Comorovcii, înspre mahalaua grecească, Carachioi, unde şi azi mai poţi vedea acele case, căsuţe şi bojdeuce pe lîngă care trecea Panait Istrati mergînd spre crîşma lui Kir Leonida. Azi, desigur, că crîşma nu mai există, iar în casă locuieşte o rudă îndepartată a lui P. Istrati. Pe lîngă fosta cîrciumă o stradelă ne conduce din nou spre malul Dunării. Azi malul abrupt este pardosit cu un zid temeinic de piatră, însă, pe timpurile lui Istrati nu era decît un mal abrupt, o rîpa, de fapt, unde tatăl lui Kir Leonida l-a împins pe Panait Istrati, mai sa-i rupă gîtul, pe cînd micul Panait admira măreţia iubitei Dunarii, în loc să fie la tejgea în cîrciumă.
Brăila este o legendă vie ; la fiece pas îti pare că te vei întîlni cu personajele istratiene, parfumate de un exotism oriental, căci există realmente (sau au existat) casa Chirei Chiralina, acea codană, ce se gătea de dimineaţă pîna seara şi mama ei facea la fel, căci ea era tot atît de frumoasă. Dintr-o cutie de fildes, amîndouă, înaintea oglinzii, îsi făceau genele cu kiparos înmuiat în untdelemn, sprincenele cu un taciune de lemn de busuioc, iar pe buze, pe obraji, ca şi pe unghii dădeau cu rosu de Kârmâz ». Pe una din ulicioare parcă iată-iaţă va apărea chipul vulcanic al lui Codin, la colţ îti tresare inima cînd vezi placinte de vînzare : oare pe unde o fi kir Nicola cu celebrele lui plăcinte în foi, cu brînza, oua şi zahar ? Peste tot respiră aer de poveste orientală, e o mie şi una de nopti infinită.
Părasesc cu regret acest oraş minunat şi păreri de rău mă învăluie : de ce aflu despre el atît de tîrziu ? De ce Istrati e atît de puţin cunoscut şi apreciat la noi, în Republica Moldova?… Cu invidie că ei, brăilenii ramîn, iar eu plec, privesc oraşul scufundat în somn spre a reveni altă dată poate…
P.S. Da, stiu, veti zîmbi ironic : ce tot ne luati cu „vă amintiti, n-ati uitat”, indicati pagini, editii, ca şi cum n-ati şti că în R.Moldova, opera lui Panait Istrati e practic necunoscută, căci cu mici excepţii (Ciulinii Bărăganului, eventual Chira Chiralina), cărţile sale pur şi simplu nu există la noi în biblioteci, nici în librării.

Svetlana Pallady, Brăila, 1998
(Articol extras din ziarul independent Metronom (Călăraşi, RM), numărul 1,
al cărui redactor-şef am fost în altă viaţă, director şi fondator fiind inimosul jurnalist Gheorghe Bobeică

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.