Nimeni nu sare peste umbra lui…

În timp ce unii se declară „realişti bine temperaţi“, eu mă socotesc un pesimist activ: adică văd răul venind, dar încerc să-l combat. În nici un caz nu e loc de optimism în relația cu lumea, căci veselia (fie și în prognoze) e partea prostului. Starea fundamentală a înțeleptului e melancolia, care vine din îndoiala principială față de toate. Cît despre bravul popor român, el are o lungă istorie a supunerii, care, ca mod de viață, e mai puțin rezultatul experienței rele a vieții, trăite sute de ani sub ascultare (și pe care ne place să dăm repede vina: comunismul e de vină, el ne-a indus obiceiurile proaste de astăzi), cît în primul rînd produsul unei înclinații fundamentale, adică ancestrale (știți, tracii, Miorița…) către fatalism și împăcarea cu soarta rea. Românul are două trepte în răspunsul lui la situația proastă ce se întîmplă adesea să-i apară în cale, pe drumul vieții. Mai întîi zice „Merge și așa!“ și continuă să rabde stricăciunea întîmpinată (pe care neamțul s-ar apuca numaidecît s-o repare, nesuportînd-o așa cu nici un chip). Iar în faza a doua, cînd stricăciunea a devenit deplină şi nu mai poate fi dreasă deloc, românul zice: „Asta-i situația!“, împăcîndu-se, ca ciobanul mioritic (sau ca Zorba grecul), cu soarta cea rea. Iar viața merge înainte, ca după orice dezastru (căci nu există dezastru definitiv pe lume).

Aceste două formule: „Merge și așa“ și „Asta-i situația“, caracterizează pe deplin atitudinea românească în fața vieții, viață care de obicei îi aduce în cale omului mai curînd lucruri rele (cu care ar trebui să se lupte, ca să le îndrepte) decît lucruri bune, mai rare și care fac norocul și bucuria oricui, atunci cînd sosesc din întîmplare. Căci, statistic vorbind, viața pare făcută mai mult din necazuri și probleme decît din bunătăți primite degeaba și din cadouri nemuncite. Activismul ar fi, deci, atitudinea firească și potrivită în fața noutăților vieții (de obicei, rele). Or, se vede bine, privind istoria, că biruitoare și înaintate pe calea progresului au fost popoarele care au înfruntat istoria, nu cele care au suportat-o. Ajungem astfel la vechea (și aparent banala) împărțire între învingători și învinși, distincție care nu ține întotdeauna seama de numărul celor implicați în lupta vieții (deşi cantitatea demografică are importanța ei, ca la întîlnirea dintre Mircea și Baiazid), ci mai ales de inteligența, hotărîrea și insistența unora, care ajung să domine peste prostia, șovăiala și delăsarea altora (ceea ce numim, cu un termen global, tembelism), împărțind astfel lumea, la modul generic, în stăpîni și sclavi. Și, cum e greu ca aceste însușiri să le fie cerute, în mod indistinct, maselor populare, ele se vor referi mereu la calitățile elitelor conducătoare, responsabile pentru etniile lor.

Ajungem astfel la veșnica problemă a structurii sociale a unui popor, pe care ideea de democrație, achiziție a timpului modern (apărută mai demult ca idee, în Grecia antică, dar impusă efectiv în practica socială abia prin, să zicem, secolul al XIX-lea) a ajuns s-o tulbure îndeajuns, devenind fetișul gîndirii modernității. Ni se pare că democrația poate rezolva totul în materie de viață socială, cînd de fapt ea complică totul, întrucît îi dă omului de rînd impresia falsă că el e important, că ar putea interveni cumva, prin părerea lui, în bunul mers al societății. Că nu se întîmplă așa, în jurul nostru, e prea evident; iar cinismul lui Stalin, care spunea că nu contează cine votează, ci contează acela care numără voturile, nu venea doar din grosolănia și disprețul pentru oameni ale unui țar roșu, ci emana, de fapt, din adevărul ideii de elită conducătoare. Puterea înseamnă politică, iar politica e o meserie, care pretinde, ca orice altă activitate intelectuală, talent și experiență (și onestitate, dacă nu cerem prea mult). Iar uneori apar în politică și oameni de geniu, care au rămas în istorie nu pentru că au ascultat atent dorințele maselor populare (cum li se spune copiilor la școală), ci pentru că au știut să le facă uneori celor guvernați binele cu sila ori cu dibăcie, dînd poporului impresia că i-a urmat dorințele, dar manipulînd, de fapt, cu pricepere aceste pulsiuni obscure, care compun la un moment dat ceea ce se cheamă voința unei națiuni. Acest tratament seamănă cu cel al domolirii unui copil răsfățat: nu trebuie să-l contrazici cînd vrea ceva cu ardoare, trebuie să-i deturnezi interesul și atenția, dîndu-i impresia că exact într-acolo voia și el să se îndrepte.

Priviți la lunga istorie a omenirii: cea veche e făcută din fapte ale conducătorilor mai mult sau mai puțin absoluți (L’ état, c’ est moi, zicea regele francez); iar cea modernă, după apariția democrației și a votului popular, e condusă de abilii manipulatori ai maselor populare. Ei au știut adesea să vină la putere folosind votul popular (vezi, de exemplu, alegerea lui Hitler), dar au făcut după aceea ce au vrut cu popoarele respective, avînd însă grijă să vorbească întruna despre interesul național, despre voința poporului, despre grija față de oameni. Cam atît a rămas în practica politică, pe care o vedem funcționînd și azi peste tot în jurul nostru, din ideea de democrație: populismul. El nu e sinonim cu democrația, cum le pare unora, ba poate însemna uneori ceva perfect pe dos: manipularea poporului, cu idei și vorbe meșteșugite, în interesul unui partid sau al unui lider. Să nu uităm că partidul nazist german a ținut să se numească și național, și socialist. Deși alături, în Rusia, partidul conducător al lui Stalin revendica și el aceleași culori, cea națională și cea socială, dar pentru celălalt tip de dictatură, cea comunistă, adversară neîmpăcată a primeia.

Populismul e cheia politicii actuale. El poate fi considerat, în funcție de natura poporului condus, mai moderat sau mai virulent. Poate fi naționalist (ca la partidele și guvernele totalitare; gîndiți-vă la discursurile unor Hitler, Stalin, Fidel Castro, Mao, Ceaușescu și cîți alții) sau poate fi de natură economică, adică făcut din promisiuni (găunoase) de viață mai bună (precum cele ale iubitului nostru lider Dragnea, care ne vrea neapărat binele: ne-ar dubla sau ne-ar tripla într-un an, zice el – dacă îl alegem la putere –, toate salariile și pensiile). Elitele au hotărît și hotărăsc în continuare soarta lumii. Iată pentru ce frumosul concept de democrație, rămas o speranță iluzorie (și la care popoarele nu vor să renunțe: de aceea socialismul nu va muri, ca utopie, niciodată), s-a îmbrăcat, pentru a funcționa în mod practic, în haina de toate zilele (cîrpită de toate discursurile demagogice) a populismului. Mai ales la popoarele sărace și tentate să se agațe de speranțe iluzorii, populismul reprezintă șantajul pe viitor. Liderii charismatici promit de toate, și ceea ce urmea­ză va reprezenta mereu doar o mică parte din proiectul anunțat; asta pentru că, nu-i așa, nu e ușor să îmbunătățim soarta țării, iar restul promisiunilor trebuie așteptate cu răbdare de poporul ascultător și (între timp) muncitor… Vor mai fi alegeri, vor mai fi reforme, toată viața e făcută din reforme… Poporul va continua, așadar, să aștepte și să voteze, în consecință, aceiași lideri mincinoși, doar-doar s-o alege pînă la urmă totuși cu ceva. Mecanismul e vechi și prinde la popoarele „slabe de înger“; cele „deștepte“ și învățate, cu spirit critic mai dezvoltat, cad mai greu în plasa populismului. Și totuși, nemții l‑au ales masiv pe Hitler, e drept, în condiții de gravă criză economică și socială, care a tulburat mințile multora în anii ’30.

Poporul român nu face parte dintre popoarele „energice“, care „se înfig“ în istorie. Am răbdat lucrul vechi mai mult decît am avut puterea să-l schimbăm. Uneori am avut noroc (la încheierea Primului Război Mondial, de pildă, cu România Mare), alteori am avut ghinion: la sfîrșitul celui de Al Doilea Război, odată cu instalarea la noi, pentru o jumătate de veac, a comunismului rusesc. I-am tot așteptat pe americani (vedeţi mesianismul românesc: să vină Izbăvitorii!), care au sosit pînă la urmă, însă cu o jumătate de secol mai tîrziu. Iar azi, la un sfert de veac după eliberare, fiindcă n-am reușit să construim o societate modernă și dreaptă și un sistem economic eficient, soluția multor români a devenit plecarea afară. Are loc sub ochii noștri o migrație catastrofală pentru viitorul țării, pentru că, în prezent, pleacă din țară tocmai clasa de mijloc tînără, muncitoare și instruită; nu mai pleacă, la fel ca în primii ani de libertate, mai ales muncitorii necalficați, pentru lucrul în construcții, ori femeile menajere, ca să îngrijească bătrîni în Italia. Pierdem în fiecare zi ceva din miezul social și economic al țării, care merge să contribuie la prosperitatea altora. Iar dacă cei care pleacă își iau cu ei și familiile (inițial plecau numai bărbații), asta înseamnă cel mai grav lucru: înscrierea copiilor la școala de acolo. Copiii români sînt isteți, ajung repede să învețe limba locală și să se ridice, într-o școală bună, peste media băș­tinașilor. Or, copiii vor fi cei care îi vor lega definitiv pe migranții români de noul lor loc de muncă și de viață. Văzîndu-și copiii tot mai bine integrați acolo, părintți nu vor mai dori să se întoarcă acasă, în România. Iar masa critică tot mai mare de emigranți plecați va chema tot mai mulți români dincolo. E un fenomen foarte grav, care va duce treptat la sleirea substanței naționale. Căci viața politică românească nu se va îndrepta curînd (n‑avem, de pildă, un partid-alternativă la PSD, devenit unicul partid de guvernămînt), iar salariile românești nu vor ține seama de promisiunile mincinoase ale liderului Dragnea și vor rămîne în continuare ultimele pe scara europeană a veniturilor: ungurii cîștigă de două ori mai mult decît noi, cehii – de trei ori; cît despre nemți, francezi sau englezi, ce să mai vorbim.

„Nouă români pe oră pleacă din ţară. O analiză recentă arată că nouă români părăsesc în fiecare oră ţara, România pierzînd anual echivalentul unui oraş de nivel mediu ca Slatina sau Tulcea. Specialiştii spun că anul acesta vor părăsi ţara alţi 85.000 de români şi că, dacă românii ar rămîne, bugetul statului ar cîştiga de pe urma lor jumătate de miliard de euro anual. Sociologii cred că stimularea natalităţii şi deschiderea graniţelor pentru străinii care vor să muncească aici ar putea fi soluţii pentru a acoperi deficitul de forţă de muncă“ (mai multe: adev.ro/ouserv). Am ajuns pe locul doi în lume la emigrație, după Siria! Dar acolo e un război permanent și adevărat. La noi e doar consecința proastei calități a elitei conducătoare; însă efectele sociale și economice, cum vedem, sînt la fel de devastatoare, pentru omul de rînd, precum cele ale unui veritabil război. Situația de fond e dramatică și ea se desfășoară în mod continuu și în chip aparent nespectaculos, sub ochii noștri. Vom pierde o generație pe harta demografică a țării, cu consecințe greu de ima­ginat în prezent. Vor rămîne acasă bătrînii și tinerii „neisprăviți“, care, din diferite motive (n-au vrut, n-au putut), n-au emigrat (încă).

Priviți, ca un exemplu, starea sistemului medical: în policlinicile și în spitalele de stat au rămas mai ales medicii și asistenții în vîrstă și cei slab pregătiţi profesional. Cei buni sînt actualmente fie în sistemul privat românesc (spre norocul nostru), fie au plecat în Anglia, Germania sau Italia. Și fenomenul se va acutiza în continuare. Au apărut deja în loc medici arabi sau din Moldova vecină. Vom importa masiv produsele de calitate, fiindcă nu va mai avea cine să le producă în România. O știre teribilă a intrat pe canalele de presă: importăm, pentru pîinea noastră cea de toate zilele, 80% aluat congelat. Asta în condițiile în care exportăm anual o mare cantitate de cereale, din care alții fac aluatul pe care ni-l trimit înapoi congelat, pentru pîinea noastră zilnică. La fel, tăiem pădurile și exportăm lemn brut, dar nu mai sîntem în stare să-l prelucrăm în chip de mobilă, cum făceam odinioară. Așa că acum importăm mobilă, de exemplu, de la Ikea. Asta înseamnă că vom deveni, cam într-o generație, mai ales o țară furnizoare de materii prime, așa precum Congo Brazaville, în cadrul noului colonialism mondial, care se cheamă, mai nou și modern, globalizare?

Ș​i (aproape) toate se întîmplă din cauza prestației hoațe și bezmetice a elitei noastre politice, aflate la guvernare. Am mai întrebat asta: cum ne alegem conducătorii? Dar oare îi alegem cu adevărat? Sau ne aleg ei pe noi, ducîndu-ne „cu zăhărelul“, cum se zice, la fiecare vot? ​Nu ne-am trezit decît în aparență din mereu pomenitul „somn de moarte“, iar „barbarii de tirani“ sînt în prezent chiar iubiții noștri conducători naționali. Și, pentru că nimeni nu sare, cum ziceam, peste umbra lui, e de presupus că lucrurile nu se vor schimba în bine în viitorul apropiat. Priviți în jur: aproape fiecare familie cunoscută are în prezent un fiu sau o fiică plecați afară, dacă nu la muncă, atunci la studii, în perspectiva muncii viitoare. Dar această muncă se va desfășura în mod firesc dincolo, iar noi, bătrînii, vom ajunge, ca în poeziile sămănătoriste, să plîngem pe umărul copilului plecat „la oraș“, adică la Paris, la Londra sau la München. Pe vremea lui Goga și a lui Șt. O. Iosif, avea loc transferul românilor de la sat la oraș și el era perceput de nostalgicii satului românesc drept o mare pierdere de substanță națională. Acum are loc un transfer mult mai grav: din­spre România către toate locurile din lume unde viața e percepută ca fiind mai bună decît aici. Putem noi concura cu aceste oferte superioare? Ma tem că nu; și mă tem că viitorul dragii noastre țărișoare e deja amanetat, ce spun, e dat de tot pe mîna altora, percepuți de români ca mai deștepți, mai harnici, mai cinstiți, într-un cuvînt mai ofertanți, așa cum îi simt cei ce pleacă afară pe capete. Pentru că nu vom fi în stare să construim o altă clasă politică (întrucît cea actuală se va agăța cu dinții și cu ghearele de păstrarea privilegiilor), propun să „compunem“ măcar niște noi poeți, care să cînte noile teme naționale: nostalgia emigrației și dorul după țara pierdută. Goga deplîngea, pe la 1900, pierderea vieții de la țară: „De ce m-ați dus de lîngă voi,/ De ce m‑ați dus de-acasă?/ Să fi rămas fecior de plug,/ Să fi rămas la coasă“. Vă invit să imaginați noile metafore care vor ilustra în poezia viitorului dorul de România. Sau credeți că nu va fi, poate, așa, iar sensibilitatea sufletească a românului de mîine va găsi alte teme şi expresii, acolo, în Lumea Nouă, unde lui şi copiilor lui le va fi dat să trăiască în viitor?

Rom​ânul e n​ăscut poet​, se zice​; m​ăcar să ne alegem ​acasă cu poezia ​emigra​ției, dac​ă ​-e​migra​ția îns​ăși va ​purta pe alte meleaguri sufletul rom​ânesc.
http://www.observatorcultural.ro/articol/nimeni-nu-sare-peste-umbra-lui/